Răbdarea nu trebuie să devină doar un mit…

Fiecare epocă a avut ritmul ei, de la mai încet spre din ce în ce mai alert. Cu siguranță cei din secolul XIX credeau că totul evoluează mai repede, dar nu știau ce ritm galopant ne caracterizează pe noi astăzi. Mă întreb în acest caz oare cât de rapizi vor fi cei din viitor.

Suntem mereu puși pe grabă, să facem cât mai multe într-o singură zi. Dimineața, aproape că nici nu ne mai aducem aminte câte lucruri ne-am plănuit să facem. Din cauza asta purtăm cu noi agende și notițe și ne punem post it-uri sau memento pe telefon care să ne alerteze asupra ședințelor, evenimentelor, activităților. Parcă e obositor numai când te gândești la asta. Și totuși, goana aceasta a ajuns să ne caracterizeze.

Ce e mai trist e că ne-am pierdut parcă și răbdarea. Odată cu secolul vitezei, parcă simțim nevoia să alergăm și noi, să ne adaptăm.

Trist e că nu mai avem răbdare nici să stăm câteva minute în liniște doar noi cu noi.

Mereu e nevoie de sunet. De gălăgie. De ceva de făcut. Nu mai avem răbdare să așteptăm ca pietonii să treacă strada. Ne enervăm și claxonăm și iarăși facem gălăgie. Nu mai avem răbdare să vedem beneficiile unui curs de limbă străină. Vrem ca totul să se întâmple aici și acum.

Desigur, timpul nostru este prețios. Dar timpul nostru trebuie, de asemenea, să aibă sens. Îmi aduc aminte cum bunica ne pregătea odată ciorbă și mămăligă și așeza totul pe un șorț de bucătărie pe prispă, iar noi ne bucuram de gust și de miros până ce soarele apunea. Aveam timp să mâncăm și să povestim. Tot ea își făcea o cană mare de cafea și avea timp să întrebe pe cei din jur dacă vor și ei, la rândul lor. Și avea timp să îi simtă gustul tare, stând pe pat și privind la podeaua prăfuită, pe care avea să o măture în cursul zilei. Pentru că era timp.

Îmi aduc aminte de serile în care cărțile deveneau un refugiu. O călătorie în care gustam cu nesaț din cuvintele închegate așa de bine. Și adormeam odihnită.

Acum, cred că această poveste nu e doar despre mine. Cred că mulți ne trezim cu mâna pe telefon și în loc să privim pe geam la seninul din fereastră, ne uităm pe feed-ul de pe Facebook sau de pe Instagram, curioși să vedem ce se întâmplă în viața celorlalți.

Nici când luăm micul dejun nu mai suntem atenți la ce mâncăm pentru că suntem preocupați să dăm scroll ca și cum am fi conectați non-stop la telefoane/laptopuri.

Ratăm de multe ori apusurile pentru că suntem prea grăbiți să ajungem acasă și să ne uităm la televizor sau iar pe tabletă/telefon/laptop. Citim fraze scurte, mințindu-ne că ne-am hrănit sufletește destul pentru ziua agitată care tocmai a trecut. Sau poate citim o carte, dar trebuie să aprindem și televizorul sau să ascultăm niște melodii gălăgioase în surdină.

Agitația face parte din noi și din epoca modernă. E interesant să vedem ce fac ceilalți, e bine să găsim oameni care ne inspiră, e bine să ne amuzăm la clipuri cu pisici, dar nu e ok să pierdem nopțile uitându-ne la seriale și nu e ok să ne consumăm încercând să bifăm o listă interminabilă de lucruri și nu e ok să ne trezim încercănați. E de ajuns să avem răbdare. Să avem răbdare cu noi, cu ceilalți, să ne aducem aminte să mai zâmbim din când în când, să purtăm rochia bleu preferată mai des, să descoperim locuri noi, să gustăm ceva bun, să ascultăm ploaia, să mergem la înot, să ne pierdem în câmpurile cu lavandă.

Să avem răbdare cu noi și să alegem să facem lucrurile pe îndelete. Așa cum ne plac nouă. Să facem lucruri cu sens și cu esență.

Dacă ți-a plăcut acest articol, îți recomand să citești și Cum să îți organizezi timpul mai bine.

Sursă imagini:

Pixabay

Pexels