De iubire nu te saturi niciodată

Dacă privesc înapoi, văd o copilă fragilă, îmbracată într-o fustă de blugi, mâncând o înghețată, zâmbind, fără niciun subînțeles.

Dacă mă uit înainte însă, văd o fată cu o fustă ceva mai lungă, neagră, scumpă și elegantă. Cu zâmbete sub care ascunde povești îndesate în sufletul prea mic. Ce paradoxal…când ești copil, ai un suflet mic în care zi de zi se iau la dans culorile, vata de zahăr, norii și stelele și în care locuiește multă multă iubire. Ai un suflet în care încap atât de multe lucruri. Iar odată ajuns matur, se presupune că ar trebui să ai inima pe măsura înălțimii, adică nițel mai mare.

Doar că…odată ce pășim spre seriosul tărâm al vârstei adulte, adunăm înfrângeri, dezamăgiri, căderi, resentimente, invidii și tot felul de bagaje urâte.

Cred că ar trebui să ne mai peticim din când în când sufletele, să facem puțină curățenie și să scoatem la iveală acea bunătate naivă din copilărie. Poate că în acest fel am ști să privim mai des cerul, norii, copacii, florile și buburuzele și melcii după ploaie. Poate că am privi cu alți ochi bomboanele din mâinile firave ale bunicii, pentru adultul de acum doar niște bomboane pe care le vezi în treacăt, dar pentru copilul de ieri niște bijuterii neasemuite. Poate că din când în când, uitându-ne înăuntrul nostru, ne-am aminti cât de bine e să alergi, să desenezi cu creta sau să zâmbești așa ștrengăresc, bucurându-te de clipa prezentă.

Poate că vom face curățenie în noi, iar ceilalți de lângă noi vor deveni și ei, la rândul lor, mai frumoși, mai zâmbitori, mai îngeri. Căci iubirea e cea care te face să îl vezi pe cel de lângă tine ca pe o minune, căci iubirea e cea care vindecă cele mai urâte cicatrici și iubirea e cea care trebuie să iasă mereu la iveală din sufletul de copil. Fiindcă, nu-i așa, nu există termenul de prea multă iubire. De iubire nu te saturi niciodată.

Sursă imagine copertă:

Pixabay