Lifestyle

Cred că și Monalisei îi este greu să zâmbească mereu dintr-un tablou

Ne-am obișnuit să ne afișăm mereu cu fețele zâmbitoare și să zâmbim și să zâmbim, ca într-un tablou, aproape la nesfârșit.

Nu e absolut nimic rău în a zâmbi și în a gândi pozitiv și în a te bucura despre viață. Nu e despre asta.

Uneori ni se întâmplă să zâmbim fals. Și atunci cred că e un lucru trist. Cred că acceptându-ne tristețile, analizându-le, le putem depăși și putem ajunge să scoatem la iveală din nou zâmbete autentice. Trăim într-o societate care promovează atâtea idealuri de neatins uneori. Femeia slabă. Mama puternică. Bărbatul bogat. Familia fericită care trăiește într-o casă scumpă. În acest fel, ajungem să nu mai fim noi, să ne cufundăm în niște vise care nu sunt ale noastre, să ne însușim niște măști pe care nu ni le-am fi dorit. Căci cui îi place să poarte o mască? E greu, e obositor și plictisitor să porți după tine o mască.

Poate ai văzut un bătrân cu mâinile înghețate și care vindea ultimele buchete de flori sau poate ai văzut un copil cu papucii rupți sau poate ai aruncat o vorbă urâtă cuiva, fără să vrei să îl rănești. Iar asta te întristează…și da, dă-ți voie să fii trist pentru cele câteva momente. Ce poate fi mai rău decât niște lacrimi mute? Să ai în piept un strigăt pe care îl tot reprimi de atâta timp…De teamă să nu spargem imaginea ideală a omului fericit construită de societatea modernă, ajungem să purtăm niște ochelari fumurii care văd doar înainte, ignorând ce se întâmplă în stânga și dreapta. Iar eu cred că nu poți trăi într-un cocon doar al tău în care să nu intre nimeni. Un cocon din acela în care tu te trezești dimineața, îți bei cafeaua, vezi o comedie, mănânci ceva bun și te întorci acasă, unde te culci în patul confortabil. Nevăzând, neauzind, nespunând nimic despre dezamăgiri ori tristeți de ale tale sau de ale lumii.

Cred că zâmbetele infinite într-o lume în care există tristeți sunt false. Cred că înțelegând tristețea celui de lângă tine, devii empatic și devii mai om. Și cred că asta e misiunea noastră, să fim oameni, cu bucuriile și tristețile noastre. Să simțim durerea celui de lângă noi, ajutându-l să zâmbească cu adevărat alături de noi. Dându-i un sfat sau îmbrățișându-l sau ascultându-l. Sau să acceptăm că suntem triști atunci când simțim și astfel să acceptăm că suntem oameni.

Nu e nicidecum o pledoarie pentru tristețe. Cred că și Monalisei îi este uneori greu să zâmbească tuturor din orice colț al tabloului.

 

Sursă imagine: Pixabay

Flori din călimară

Numele meu este Laura, iar Flori din călimară este locul în care mă simt liberă, făcând ceea ce mă pasionează: scriu despre lifestyle, cinema, literatură și călătorii. Numele blogului este unul sugestiv, intenția mea fiind ca prin articolele pe care le scriu, să transmit, pe lângă lucruri utile, frânturi de frumusețe, senin, optimism și povești faine.

Dacă doriți să îmi scrieți, puteți folosi formularul de mai jos sau să îmi trimiteți un e-mail pe crihan.laura@gmail.com .

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *